În 24 februarie, românii de pretutindeni sărbătoresc varianta autohtonă a Sfântului Valentin, numită Dragobete. Sărbătoarea are origini străvechi, Dragobete fiind un personaj preluat de la daci și transmis din generație în generație. Conform legendelor populare, Dragobete este fiul babei Dochiei, vestitoarea primăverii. Este înfățișat ca un bărbat chipeș și iubăreț care seducea toate fetele care-i ieșeau în cale. El era zeul dacilor, cel care oficializa la începutul primăverii împerecherea animalelor, obicei care s-a extins și la oameni. Astfel, 24 februarie a rămas zi de sărbătoare care poartă numele acestui zeu al tinereții și veseliei, o zi în care tinerii se întâlnesc și își declară iubirea.
Etimologia cuvântului Dragobete a fost îndelung dezbătută și s-au propus diferite explicații. Cea mai cunoscută este analogia cu “dragu-bete”, adică alăturarea cuvântului “drag” și a sufixului „bete” care este folosit în Oltenia cu sensul de adunare, mulțime.
Obiceiuri, tradiții și superstiții
Se spune că tinerii, îmbrăcați în straie frumoase, se întâlneau în centrul satului sau în fața bisericii din sat și plecau cântând spre pădure. Se adunau în jurul focului și fetele făceau buchețele din primele flori de primăvară. La ora prânzului, fetele coborau în fugă spre sat. Fiecare băiat urmărea fata care îi plăcea, iar dacă reușea să o prindă și îi era și el drag fetei, cei doi se sărutau în văzul tuturor. Această goană se numea „zburătoritul”, iar sărutul prevestea logodna dintre cei doi. Seara, tinerii își anunțau familia și prietenii despre logodna ludică și petreceau cu toții. Acest obicei a dat naștere strigăturii “Azi e Dragobetele, se sărută fetele!”.
O superstiție din popor spune că cei care nu sărbătoreau alături de viitorii miri, vor fi pedepsiți și nu vor putea iubi tot anul. Aceeași pedeapsă se aplica și celor care nu vedeau nicio persoană de sex opus în acea zi. În schimb, dacă fetele atingeau un băiat dintr-un sat vecin, acestea rămâneau îndrăgostite tot anul.
Dacă vremea era mohorâta, tinerii se adunau la cineva acasă unde petreceau, se jucau sau stăteau la povești ore în șir. În unele zone, băieții își crestau puțin brațul în formă de cruce, își atingeau tăieturile și rosteau un jurământ pentru a rămâne frați de sânge pe viață.
Conform unui alt obicei, fetele mari strângeau apă din zăpada netopită sau de pe florile de fragi. Dacă nu găseau nici omăt, nici flori, fetele adunau apă de ploaie sau de izvor. Se spunea că această apă era născută din surâsul zânelor și acționa precum o poțiune magică care le făcea mai frumoase și mai drăgăstoase.
24 februarie reprezenta începutul anului agricol, momentul în care natura învia și păsările începeau să își caute cuiburi. Conform legendei, Dragobetele, zeul care ocrotea animalele și oficializa împerecherea dintre ele, era considerat vestitorul primăverii. Tocmai din acest motiv, vârstnicii din sate se preocupau mai mult de animalele din ogradă. Ei credeau că în această zi, păsările își aleg perechea pe viață, iar sacrificarea lor era strict interzisă. Pe lângă asta, se spunea că Dragobete îi va ajuta pe gospodari să aibă un an îmbelșugat, dar doar dacă nu muncesc în această zi. Curățenia în case era, în schimb, permisă.
Dragobete în prezent
Din păcate,importarea Sfântului Valentin și comercializarea produselor cu această tematică au șters din importanța și frumusețea sărbătorii autohtone Dragobete. Există totuși multe personae și companii care luptă pentru salvarea sărbătorilor românești și au început campanii de promovare cu diverse slogane interactive. Din 2016, Dragobete are și un simbol asociat, ales prin vot într-o campanie de promovare a sărbătorii. Simbolul reprezintă Uniunea și face referire la ritualul păsărilor care în această zi își caută parternerul de viață.
Români de pretutindeni, de Dragobete să vă iubiți românește!
